”Bejenii” de Natalia Onofrei

 

Natalia Onofrei este autoarea best seller-ului autofinanțat și autopublicat ”În numele tatălui”. Nu este feniminstă, este o critică a feminismului ”turbat”, a femeilor woke răsfățate, a lesbienelor care nu au copii și grijile unei femei tradiționale. Dar, cum am mai zis în cazul recenziei colecției de povestiri ”În numele tatălui, e femeie, iar experiența ei de femeie vorbește mai mult despre situația femeilor decât ar face-o un bărbat aliat al feminismului. Natalia Onofrei este o titanidă, o femeie extrem de puternică, o antreprenoare care muncește din greu și scrie în puținul timp pe care îl are la dispoziție. Uzează de același spirit antreprenorial când își organizează munca de scriitoare, dar și când își promovează cărțile. Natalia Onofrei e o femeie de afaceri în literatură, una rece, care știe cum și când să scrie, cum și când să promoveze.
În cărțile ei, în care apar oameni din zone marginale ale societății, oameni de la țară cu mentalități dure, oameni care provin de la țară și își păstrează viziunea de a vedea lumea chiar când ajung la oraș, oameni brutalizați de viața dură și de lipsa afecțiunii încă de când au venit pe lume. Dacă există cărți horror, care să-ți creeze groază, Natalia Onofrei e o autoare a lor. Cărțile ei, mai ales ”Bejenii”, sunt filmice, arată chiar ca niște scenarii de film. Nu analizează sentimente, idei, nu militează pentru nimic. Oamenii doar se mișcă, se agită, ca niște șoareci în cușcă, pentru a supraviețui. Singurul instinct care mai scapă de sub control este agresivitatea. Pentru că în cărțile ei e multă violență, căreia mai ales femeile îi cad pradă.

Pe scurt, ”Bejenii” este o poveste, cu multe acțiuni paralele, despre imigranți. Nu e de citit seara, la culcare, pentru că nu mai dormi. Cel puțin pentru noi, românii, sărăcia și disperarea din anii 90 sunt aproape că-ți vine să le tăi cu cuțitul. Romanul de aproape 700 de pagini te face să te înfiori când treci pe lângă imigranții livratori din Asia sau Africa. Zilele trecute am văzut un grup de asiatici, caucazieni, vorbind o limbă foarte melodioasă, probabil indo-europeană, stând pe o bancă pe bulevard. Scena mi-a evocat imaginea badantelor românce, moldovence și ucrainence, care stăteau în ziua lor liberă în parc, pe bănci, vorbind și glumind. De ce nu stăteau acasă ca să se odihnească? Pentru a nu fi în continuare exploatate de cei pe care îi serveau. Oare ce fac bonele filipineze din România?

Cum am spus, romanul e filmic, are alură de documentar. Nu e cu sentimente, cu analiza lor. Oamenii sunt îngrozitor de reci. Mai ales romantismul nu există (cu o excepție notabilă). Femeile vor să supraviețuiască ele și copiii lor. Bărbații nu fac decât să trimită bani acasă. Această răceală dureroasă nu ține de cultură, cum ne fac poate să credem filmele despre imigranții din alte culturi, cum e ”Princess”, film italian despre o tânără africană din prostituție, Princess, care se prostitua într-o pădurice de la margine de drum în Italia, nu voia sentimente, romantism. Ea îi spune asta unui client care voia să fie partenerul ei, să locuiască împreună și restul. Când el o duce la o petrecere, unde e tratată normal, băgată în seamă și întrebată despre viața ei, ea se simte rău. Nu vrea decât bani, care o pot ajuta fără suferință. Nu are energie pentru mai mult, nu își permite mai mult. Căutarea fericirii, dorințele și visele te obosesec, ele sunt un lux pentru privilegiați.

La fel trăiesc și cele mai multe dintre personajele din ”Bejenii”. Sunt mașini de supraviețuit, care atunci când zbuciumul vieții se termină și ei se pot relaxa, când de fapt obțin liniștea și independența pe care și-au dorit-o, intră în depresii crunte. Pentru că nu știu să trăiască, se se bucure de viață, să exploreze.

”Bejenii” urmărește două personaje-cheie, cu poveștile lor de viață, cu ramificații la poveștile celor cu care intră în contact. Aceste personaje sunt Victoria (Vica) și Gabriel, ambii din Moldova, de pe cele două maluri ale Prutului.

Acțiunea începe la finele anilor 80, înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, dar și a comunismului în România. Vica e fiica unei contabile văduve, și are o soră, Ana. Mama Vicăi, deși are educație, e o femeie profund patriarhală. Practic mentalitățile patriarhale îi distrug viața fiicei ei. Sora ei se sustrage psihozei colective din satele basarabene (dar și de dincoace de Prut) în care o tânără e compromisă dacă rămâne noaptea la discotecă, dacă nu doarme acasă. Ana, sora Vicăi, când rămâne tărziu la discotecă în prezența unui băiat care nici măcar nu-i plăcea, e forțată de mama isterizată de comportamentul ei compromițător și de parlamentul rudelor, să se mărite cu el. Numai că ea își face bagajul și pleacă la oraș, unde muncește, studiază, iar mai târziu devine profesoară. Vica nu e atât de curajoasă. Ea se mărită cu un bețiv pentru gura lumii. Face un copil, rămâne văduvă, ca apoi să se mărite din nou, cu alt bețiv, care pur și simplu o părăsește. De ce face asta? Ca să scape de acasă, de gura mamei ei. Astfel, la 25 de ani are doi copii și e singură, la țară. La 25 de ani, când alte tinere abia își încep viața, când studiază, explorează, au aventuri, ea e singură cu doi copii, o mamă abuzivă și fără șanse de a câștiga suficient pentru un trai decent.

Economia Republicii Moldova se prăbușește după căderea Uniunii Sovietice, iar sărăcia e încă mai mare decât în România. Vica se decide să plece la muncă în Italia. Ilegal. Cunoaște la verișoara ei o femeie, fostă învățătoare, care promite să o ajute că așa e, dar și ”de sufletul fiului ei mort”. Vica, deși inteligentă, era neștiutoare, nici prieteni nu prea avea. O crede. Nu e ciudat nici când femeia respectivă nu-i cere nici bani de drum, nici șpagă pentru călăuze, într-un timp când se ajungea în Italia numai pe căi ilegale. Împreună cu alte tinere, dintre care una avea un copil mic de câteva luni, ele sunt tratate relativ bine, sunt cazate în case bine puse la punct, cel puțin la început. Până când realizează, târziu, că dacă la o masă nu se plătește, tu ești în meniu. Pe scurt sunt vândute unor traficanți albanezi, care ajung să le oblige să se prostitueze pe marginea drumului într-o pădurice, unde și dorm, și unde se spală într-un pârâu. Nu au voie să oprească din bani, sunt bătute crunt dacă fac asta. Inteligenta Vica nu doar că face totul ca sî învețe italiană cât mai bine, dar și își găsește niște posibili aliați printre clienți și ”colegi”, adică un transsexual cubanez care lucra în zonă pe cont propriu. Reușește să evadeze cu ajutorul lor, dar e reperată de proxeneți. Nu se duce la poliție, știe că poliția e mână în mână cu proxeneții. Femeile nu există ca femei, dacă ajung sclave, nu mai există scăpare legală pentru ele. Dar nimeni nu se revoltă pentru asta. Nimeni nu se duce la vreo organizație feministă după ce scapă. Din contră, își ascund cât pot de bine poveștile, încearcă să șteargă din memorie această parte din viață.

Vica era plină de datorii, săracă, cu doi copii. Totuși, din puținul pe care îl cîștiga e nevoită să se răscumpere de la proxenetul albanez. Deși el și vărul său îl ucid pe transsexual, care e găsit cu gâtul tăiat, iar ferma unui protector al ei, care o ajutase să scape, e incendiată, deși unchiul lui era polițist. Asta pentru cine nu înțelege cum funcționează patriarhatul, care e stat în stat. Și e stat, statul fiind tot o instituție patriarhală. Dacă reușești să sperie suficient de mult, obții tăcerea victimelor.
Te întrebi de ce femeile traficate nu se uneau să-i ucidă pe proxeneți? De ce nu tăbărau toate pe ei să-i ucidă? Erau terifiate și se temeau una de alta să nu fie divulgate. E drept că aveau o trădătoare printre ele, o rusoaică, Vera, care le supraveghea și le da pe mâna proxeneților imediat ce i se părea că au ascuns bani. Ea trăia în aceleași condiții inumane, dormea tot acolo, se îmbrăca din haine donate...Fiind amanta unuia dintre proxeneții albanezi, beneficia de câte o baie, de câte o manichiură și un vopsit profesional. Oare pe atât de puțin trădează femeile alte femei? Sau misoginsul lor internalizat e imens? Cum să accepți ca amantul tău să bată crunt în fața ta o altă femeie, să o violeze și să urineze pe ea?

Un alt aspect interesant e că actul în sine nu era prea greu pentru o femeie ca Vica. Nu de plăcere ”își ridicase poalele în cap” și cu foștii. A deveni obiectul sexual al unui bărbat la comandă era ceva ce știa bine. Asta te duce cu gândul la o femeie din prostituție, liberă de data asta, care spunea că la al nu știu câtelea client, ea a avut un orgasm. Nu știa ce e ăla. S-a mirat că în meseria asta obții și plăcere. Era măritată și avea copii, făcea asta de sărăcie, în România.

Condiția femeii, mai ales în medii patriarhale, e cumplită. E mai ușor să accepți exploatarea sexuală când de fapt asta e condiția ta, cu care te-ai obișnuit. Simone de Beauvoir scrie în ”Al doilea sex” că prostituatele se recrutau dintre servitoare. Probabil deja abuzate, se îndreptau mai ușor spre o activitate la care erau constrânse gratis.

După ce scapă din mâinile traficanților, Vica are tot relații ciudate, bazate pe un fel de ajutor reciproc. Sexual sunt la fel de jalnice, face sex din obligație, fără nicio plăcere, de fapt e martoră la ejaculare precoce. Dar ea nici când e liberă cu totul, când reușește să-și aducă și copiii, nu se angajează în relații de plăcere, nu caută bărbați, nu are aventuri. Doar intră în depresie din cauza singurătății care o aștepta la aproape 40 de ani. Devine o femeie cu ceva bani și ceva siguranță, dar niciodată o femeie emancipată, cu adevărat liberă.

Interesant e și rolul tatălui în patriarhat. Tatăl are copiii și nevasta în proprietate. El nu e obligat să facă nimic, doar are drepturi asupra lui. Grigore, ultimul soț al Vicăi, un alcoolic care se mutase la maică-sa, tot alcoolică, în condiții inumane, nu voia s-o lase pe Vica să ia copiii în Italia, uzând exact de dreptul lui de tată. Din acte. Venise moda în Moldova ca tații să ceară 4000 de dolari pe fiecare copil care poate fi scos din țară. Conform legii, un copil minor nu poate părăsi granița dacă nu se poate dovedi acceptul celuilalt părinte. Am văzut ce înseamnă asta, când o mamă, avocată, nu și-a mai găsit pașaportul ei și al fiicei la ieșirea din țară. Dar cum era avocat și soțul ei a fost ușor de găsit, lucrurile s-au rezolvat. Legea asta ar trebui cumva desființată, când e vorba de tată, cel puțin. Tatăl în patriararhat își vinde copiii. Dacă înainte își vindea fetele în căsătorie (prostituție legală), acum îi vinde cum poate. Binele lor nu contează. Grigore (Grișa), ținea cont de fluctuațiile pieței. Pentru că prețul pe copil crescuse la 5000 de dolari, el indexează cererea. Vica dă 10000 de dolari și își salvează copiii. De unde ara atâția bani? Din solidaritatea feminină. Pentru că acest roman, există și așa ceva.

Una dintre femeile traficate, colege cu Vica, era Snejana, o rusoaică din Nicolaev, fiica unei doctorițe alcoolice și cu probleme psihice. Snejana e un personaj bine conturat. E o femeie extrem de puternică, dură și demnă. Ea suportă bătăi crunte fără să crâcnească, ceea ce îi înnebunește pe albanezi. Dar ea nu uită, ea are sentimente. Ea urăște și iubește. Pentru că Vica a ajutat-o să scape din mâinile proxeneților (dar și pe alte fete), e impresionată de bunătatea ei, de faptul că e o persoană căreia îi pasă de ea. Pentru că majoritatea femeilor din acel grup duceau și acasă vieți la fel de oribile. Rămâneau acolo, ca sclave, care nu dispuneau de nimic pentru ele însele, și pentru că nu aveau la ce se întoarce. Abuzul era ceva normal pentru ele, nu își imaginau altfel de viață.

Snejana era diferită. Ea simțea, avea sentimente puternice. Ea judeca. Avea o listă cu persoanele pe care voia să le ucidă. Proxeneții albanezi, Vera, dar și alte persoane care îi făcuseră ei rău, dar și Vicăi, erau pe acea listă. Într-adevăr, Vera e găsită cu gâtul tăiat, iar proxeneții albanezi sunt găsiți împușcați în cap în mașina în care își supravegheau marfa. Din discuțiile Vicăi cu Snejana, rezultă că ea știa ce și cum. La fel, învățătoarea care a vândut-o pe Vica proxeneților e găsită moartă în casa ei luxoasă. La final, și verișoara ei, care îi făcuse cunoștință cu învățătoarea, e dată dispărută. Până ce și Grișa, a doua zi după ce ia banii, e găsit mort într-o râpă. Chiar dacă nimeni nu mărturisește nimic, iar poliția pune crimele pe seama concurenței bosniacilor sau a altor cauze, posibila implicare a Snejanei transpare. După ce imigrase în Suedia, beneficiase de sistemul de integrare (în Suedia e un fel de comunism, spunea ea), obținuse un apartament cu ajutorul unui hacker rus care umblase la listele de așteptare. Apoi intrase pe piața pedofililor (datorită problemelor ei de dezvoltare) și a comunității sado-maso. Își bătea și tortura victimele pe bani foarte mulți, ceea ce o făcea apoi să se simtă vinovată. Dar până la urmă și ea obosește și se mărită cu un client. Îi imprumută Vicăi bani pentru a-și lua copiii de la Grișa, dar îi cumpără și mamei ei o casă în Crimea.

Povestea Vicăi e despre sărăcie, abuz, exploatare și însingurare. Dialogurile dintre ea și sora și mama ei, dar și alți basarabeni, sunt pline de rusisme. Asta arată cum puterea schimbă limba unei populații. Ea învață repede atât italiană (toți romnânii învață repede, în aproximativ o lună reușesc să vorbească, ceea ce pare realist), dar și sârbă, de la partenerul ei sârb, care nu prea vorbea italiana bine, deși era acolo de ani buni. Apare o discuție interesantă despre identitate. El credea că ea e româncă, pentru că vorbește românește. ”Sunt”, spune ea, ”dar e mai complicat. Așa sârbii sunt din Serbia”. El era din Bosnia.

Povestea lui Gabriel e cumva similară.. El era de la țară, lucra pe șantier înainte de Revoluție, a fost disponibilizat și a ajuns la țară. Familia lui avusese avere înainte de venirea comuniștilor, dar sărăcise. Comuniștii le luaseră terenurile și le dăduseră locuri de casă săracilor pe unele dinte ele. În acest roman se vorbește despre un fapt istoric mai puțin cunoscut. Unii fermieri, la colectivizare, nu au declarat tot pământul. Au dat parte din el altor oameni din sat, crezând că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor regla. Numai că a trecut foarte mult timp până atunci, iar mulți înzestrați altfel nu aveau să mai recunoască cine e proprietarul de drept. Cunosc astfel de cazuri care au dus la tragedii.

Gabriel are și el doi copii. Unul a venit prea repede, fiind conceput înainte de căsătorie. La țară conta asta. A încercat să plece ilegal să lucreze în Italia de trei ori, trecând prin numeroase aventuri, trecând munții și bând apă din urmele de urs, ”ca oile”. Reușește să ajungă în Italia abia când se poate pleca legal, cu viză turistică. Acolo intră în malaxorul exploatării pe șantiere de construcții. Diverși samsari, români și italieni, îi luau jumătate din ceea ce i se cuvenea la plată sau chiar mai mult. Toți profitau de munca la negru, de lipsa actelor, deci a drepturilor. Dar lucrurile se aranjează încet. O lege, Bossi-Fini, îi obligă pe patroni să le facă acte pe cheltuiala proprie, Chiar dacă nu se întâmplă așa, dacă tot angajații plătesc, statusul lor se îmbunătățește. Dar cu ce preț? Gabriel își făcuse planul că în opt luni își plătește datoriile, își ia tractor și se întoarce în țară. Numai că acest lucru nu se întâmplă. Râmâne peste un deceniu, pentru că soția și copiii aveau încă nevoi și el era obigat să muncească pe bani mulți. Prietenul lui un pic mai în vârstă, Ion, îl avertizează că așa se va întâmpla. În cele din urmă își aduce și nepoții, care muncesc și ei pe șantier, făcând aceiași pași spre emanciparea prin muncă.

Interesantă e iar situația femeilor. Nepoții lui, foarte tineri, sunt sfătuiți să se însoare din motive economice. Foarte harnici și zgârciți, dau curs sfatului. Unul se cuplează cu o ucraineancă din Cernăuți, superbă și educată. Tânăra femeie care devenise cosmeticiană, deși voia să meargă la facultate, face casă cu el pur și simplu în scop economic. E mai ușor cu cheltuielile în doi. Când devine victima violenței domestice, nu-l părăsește, cum eram normal. Cu fratele lui mai tânăr, lucrurile sunt și mai dure. Face apel la rude să-i caute o nevastă în sat. Găsesc o tânără cu 9 clase, care locuise la oraș. Cerința e să fie castă și gospodină. Fără ca niciunul să îl cunoască pe celălalt, ea vine în Italia, în apartamentul în care el locuia cu fratele lui și partenera acestuia. De pe drum, obosită, face întâi curățenie generală, apoi noaptea consumă relația. Fără sentimente, fără atracție din nicio parte. Era doar ceva utilitar. Asta e căsătoria și relația pentru mulți oameni: o instituția economică. La fel, când e bătută, doar apare cu buza spartă, și gata. Continuă relația, face copii, construiește o casă mare în satul natal cu acel bărbat pentru care nu are nimic.

Relațiile dintre femei, afară de cele dintre Vica și colegele traficate, nu sunt de solidaritate. Ele sunt obsedate de curățenie, numai despre asta vorbesc. Vica dă de înțeles că e deformare profesioanală. Italienii sunt obsedați, iar cele mai multe femei, chiar dacă aveau studii în România, ajung să lucreze ca badante sau la curățenie, unde e ideal, pentru că se câștigă mai bine. Cuplurile de prieteni sau rude se ceartă pentru curățenia din apartamentul comun sau pentru banii pentru utilități. Femeile nu sunt solidare, din contră, se sabotează una pe alta. Cuvântul ”feminsim” apare doar pentru a fi denigrat, referitor la un tânăr woke, cuplat cu fiica lui Gabriel. Niciuna dintre femei nu are conștiința propriei situații. Niciuna nu vrea să fie fericită, nu are vise.
Și totuși există o poveste de dragoste extrem de ciudată. Ion, colegul puțin mai în vârstă și cu înclinații spre filosofie al lui Gabriel, deși căsătorit în România, dar înstrăinat de nevastă, are o relație cu o ucraineano-româncă din Chișinău, măritată și ea. Dar nu stau împreună, nu-și amestecă banii, doar se întâlnesc în ziua ei liberă, eventual dorm împreună în acea noapte. Relația lor e deschisă, dar pe el, cel puțin, îl face foarte fericit. Dar înțelege când ea pleacă acasă să-și ajute una dintre fiice. Știa termenii relației. Totuși, se pregătește să o primească și să stea cu ea, dacă ea cumva se va întoarce.

Cum femeile nu au conștiință de clasă, nu au nici bărbații. Când un politician român le vorbește despre diaspora, despre drepturile politice pe care ar trebui să le aibă, cum ar fi a trimite reprezentanți în parlament, Ion îi ia în râs și pune întrebări din care să rezulte că e o manipulare ieftină. Colegii lui nici nu știau ce e aia ”diaspora”.

La final, toți, afară de Gabriel, rămân în Italia, sau pleacă în alte țări. Toți, inclusiiv cei care voiau să facă afaceri, să ia fonduri europene, în România sau Moldova. Ana, sora Vicăi, e înșelată de statul moldovean cu o afacere viticolă. Pare incredibil, dar în acea perioadă, aceste state și-au înșelat cetătenii într-un mod odios. Românii, moldovenii, ucrainenii nu aveau drepturi nici în țara lor, trebuia să se apere de stat. Exodul lor în alte țări seamănă cu exodul de la țară la oraș, care trebuia să fie făcut cu mult timp în urmă. Ei erau de fapt de la țară, din țări cu o populație rurală foarte mare. După războiul rece, pierdut de această parte de lume, care oricum era prizonieră, s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu alții după război. E evocată migrația italiană postbelică în Germania. O femeie în vârstă, acum bogată, locuind într-o vilă luxoasă, făcuse același lucru la timpul ei. În condiții mult mai grele. Oricât de dureroasă, umilitoare și obositoare, situația personajelor din acest roman, afară de femeile traficate și vândute ca sclave, e una privilegiată față de a altor generații de imigranți sau a imigranților din alte zone. Simbolic, romanul se termină cu Ion și Gabriel, deveniți antreprenori italieni în construcții, primind o lucrare mare: un complex pentru refugiații sirieni. Alții, mai săraci, cu mai puține drepturi, urmau să facă muncile pe care ei le-au făcut la început. În timpul ăsta, România se depopulează, casele mari de la țară sunt vândute. Imigranții nu mai aveau să se întoarcă. Viața lor e mai bună acolo, mai bună decât a părinților lor în comunism. Chiar mai bună decât o visaseră ei înșiși. Capitalismul se alimentează cu alte mâini de lucru ieftine. Și merge înainte.

Continue Reading

Femei patriarhale. Bărfitoarea intrigantă

Acest gen de femeie patriarhală e descrisă în multe romane, a apărut în filme etc. Dar dacă verișoara Bette de Honoré de Balzac avea un motiv ca să țeasă acele intrigi, fiind de fapt victima marginalizării și exploatării, practic doar folosind armele femeii în patriarhat, o făcea în scop de pedepsire a abuzatorilor, intriganta patriarhală se răzbună pe alte femei gratuit. De fapt se răzbună pe natură. Invidia față de alte femei e ceea ce o mână în luptă. Dacă una arată mai bine, are o rochie mai frumoasă, i se pare că a fost mai norocoasă decât ea, bârfitoarea-intrigantă, adesea victima unor abuzuri patriarhale, încearcă s-o distrugă. Dacă nu ar fi extrem de periculoasă și crudă, aproape că ți-ar face milă. Femeia terminată psihic și abuzată care încerca și mai și reușea să ucidă femei la metrou e din această categorie. Ea fusese abuzată, violată și cu concursul unei femei, și se răzbuna pe alte femei, aleatoriu.

Cam așa procedează și femeile de care am vorbit. Sunt extrem de periculoase pentru că atacă pe la spate și nu știi cum și când. Se vede că sunt invidioase și rele, știi că te bârfesc, dar nu vei ști niciodată ce vor spune despre tine. Pentru că ele nu spun lucruri reale. Poate se inspiră vag din realitate, de-aia nu e bine să le spui nimic. Dar pot foarte bine să inventeze povești fanteziste cap-coadă. Cred că aceste femei, extrem de invidioase pe alte femei, dar și extrem de talentate la a țese intrigi, sunt principalul motiv pentru care încă există încă patriarhatul. Ele sădesc neîncrederea femeilor unele în altele. Din cauza lor, femeile nu pot să conspire. Dacă ai cunoscut una ca asta, singura soluție e să scapi de ea. Cât mai repede, și eventual s-o faci să te uite. Pentru că altminteri, ea te va submina mereu și mereu. Îți va distruge imaginea, relațiile, uneori te poate duce la sinucidere. Ea nu are limite când pune ochii pe cineva.

Cum se face că oamenii o cred, că o ascultă măcar? De multe ori, poveștile ei sunt fanteziste, absolut incredibile. Dar nu e greu să-și găsească adepți. Nu putem nega talentul lor psihologic. Ele știu ce să spună și cui. Ori cunosc persoana foarte bine, ori ghicesc repede de ce se teme, ce îi place. Iar ceea ce e de admirat e curajul lor. Nu se tem că vor fi prinse, că minciunile lor se vor afla. Nu se tem de consecințe. Dacă nu ar simți atâta ură și nu ar avea atâta pasiune, ai zice că sunt psihopate. Sigur, psihologii au scris despre acest gen de persoane numindu-le în fel și chip (narcisiste, manipulatoare). Bărbații care fac asta, cum era Iago din ”Othello” de Shakespeare, o fac pur și simplu pentru că ei obiectifică oamenii în general, mai ales femeile. Dar ce e interesant la aceste femei e că ele o fac cu femeile, deși manipulează și bărbații, dar numai în scop utilitar. Pe femei vor să le distrugă. E o pasiune în acțiunile lor.

De ce o fac? Pentru că ierarhia se stabilește între femei și că, la noi, ca la alte animale, femelele au lumea lor, masculii, lumea lor. Asta la nivel de instinct. La nivel de realitate, e patriarhat, iar femeile nu au decât lumea subterană din care încearcă să se elibereze. Dar aceste femei invidioase, bârfitoare și manipulatoare, sunt principalul factor feminin care se opune emancipării femeilor. Ele intoxică mediul feminin prin ură și neîncredere. Probabil Elena Ceaușescu era așa. Ea ura alte femei, încerca să le submineze. Ea nu s-a opus, ca femeie, decretului criminal care a dus la moartea a zeci de mii de femei.

Cum am zis, aceste femei sunt mânate de pasiunea invidiei și a urii față de alte femei. Dacă apari frumos îmbrăcată, dacă arăți bine, ai o siluetă frumoasă, le vezi ura din ochi. Îmi aduc aminte când am simțit ura aproape s-o tăi cu cuțitul în cazul unei astfel de femei. Dar apoi a continuat mieroasă în cadrul aceleeași întâlniri, dar și după aceea. Dacă urăsc și invidiază femeile, ele nu înseamnă că nu se folosesc de femei. În general doar de femei se folosesc. Bărbații, pe care îi admiră de fapt, chiar dacă se declară feministe, și chiar dacă ei le-au abuzat rău în trecut, sunt victime prin faptul că sunt mințiți pentru a distruge femei. Dar de ei nu se prea folosesc material, social, emoțional. Ei sunt idolii lor secreți.

O astfel de femeie, care fusese violată de mai multe ori, o dată de un profesor, altădată de mai mulți, în în grup, se folosea de alte femei pentru psihoterapie. Stăteam ore întregi cu ea, să o încurajez. Când mi-a povestit de violuri, am simțit nevoia să-i pedepsesc pe autori. Am întrebat-o ce e cu ei. Am ajutat-o să slăbească foarte mult, să aibă încredere în ea, să nu se mai creadă o femeie expirată, cum se credea când am cunoscut-o. Sigur, am făcut toate astea fără niciun gând la un avantaj, fără a obțime nimic de la ea. Iar apoi, da, toate astea nu au contat. Nu contează ce faci pentru aceste femei, dacă ești femeie și dacă te invidiază. Ele vor dori să te distrugă imediat ce li se pare că le-ai greșit cu cel mai mic lucru sau pur și simplu, din invidie. De ce să fii tu bine? De ce să arăți bine? De ce să ai carieră? De ce să ai succes la bărbați? De ce să ai pasiune în viața ta? Dacă tu ai încercat și poate ai și reușit să le scoți din marasm, ele vor încerca în schimb să te ducă în iad. Pentru că nu e bine să exiști.

Pe o altfel de astfel de femeie, am ajutat-o în carieră cum nimeni nu a mai făcut. Din feminism. Numai că ea nu avea limite. Cerea cu obrăznicie mai mult și mai mult. Fără încetare. Și cum nu am prestat cât a vrut ea, chiar dacă aveam probleme, a început să mă lucreze la cunoștințe. Prudența în a nu divulga nimic personal acestor ființe nu ajută prea mult. Pentru că ele au talentul de a inventa. Și uneori inventează lucruri care ți se par atât de străine, dar pentru cei care nu te cunosc, sunt credibile. Fiind buni psihologi, se adresează temerilor celor mai intime, dar și dorințelor.

Până la urmă orice bârfă e ceva patriarhal. Exploatează niște prejudecăți care de obicei sunt puternic patriarhale. Femeia bârfită e demonizată. E malefică (pare cunoscut), e devoratoare sexuală, eventual și perversă (iarăși parcă cităm din Malleus Maleficarum) sau/și nebună. Femeia invidiată e un monstru de care trebuie să te ferești. Dacă nu ar fi vorba de tine, dacă bârfele și intrigile nu ar duce la tragedii, uneori chiar la crime sau sinucideri, ar fi chiar interesant. Biografiile alternative create de aceste ființe chiar sunt incitante sau comice. Te întrebi ”asta sunt eu?” Tare!

Și revenim la întrebarea ”De ce cred oamenii așa ceva?”. Cine crede așa ceva? Mulți. Numai dacă ești cercetător și serios, încerci să fii sceptic și să investighezi o informație. În general oamenii reacționază emoțional. Și pentru că lumea în care trăim e misogină, mulți cred pentru că vor să creadă. Othello credea că Desdemona îl înșaală pentru că femeile asta fac, ele sunt nesătule sexual, ele trădează și lovesc pe la spate. Mie mi s-a întâmplat ca o femeie să creadă lucruri incredibile despre mine, plasate de o bârfitoare. De fapt nimic nu era adevărat, mai precis intriganta (pe care o ajutasem foarte mult) a transferat lucruri din biografia ei într-a mea. Dar respectiva femeie a vrut să creadă pentru că ea însăși se simțea amenințată de ceea ce făceam eu. De fapt a găsit motivul să se asocieze cu această intrigantă, cu un comportament foarte ciudat de altfel, pentru că era în avantajul ei. Mă putea submina liniștită ea însăși, transmițând mai departe bârfele, cu inima împăcată.

Acum lucrurile nu sunt atât de grave ca altădată. Dar nu ne mirăm de ce atâtea femei, mai ales dacă arătau bine, erau inteligente, pricepute la plante sau la moșit, aveau inițiativă în afaceri, succes la bărbați, erau implicate în relații romantice reușite, au fost arse pe rug în Evul mediu și în Renaștere. Dar de multe ori nu e nevoie de atât de mult. Femeile în vârstă, mamele sau bunicile, nu sunt scutite de a fi ținta invidiilor vecinelor sau cunoștințelor. Invidia femeilor, dar și ura bărbaților, misoginismul lor bolnav, le-a trimis pe rug.

Totuși, dacă așa ceva ți se întâmplă, nu e loc de iertat și de reabilitat. Nu doar pentru bârfitoare, dar și pentru cei care o cred. Dacă ai crezut o dată o astfel de intrigă, cu mine ai terminat-o. Ești o ființă patriarhală, mizerabilă. Adio! Mai ales că adesea bârfele sunt fanteziste. Unele femei, ca în Malleus Maleficarum, descriu femei care practic nu există. Te întrebi dacă nu o astfel de femeie patriarhală a inspirat vânătoare de vrăjitoare. Probabil nu a inițiat-o, dar multe au ajutat-o. Nu ne-am mira să aflăm că tendința femeilor de a se ascunde sub văluri, haine lungi, ar veni din invidia asta. Și discreția femeilor, care se tem să se exprime, să spună ce simt și gândesc. Când pericolul e să sfârșești pe rug, ai grijă cum te porți. La fel, e de mirare că în țările musulmane femeile ascunse sub văluri și în gineceuri nu au fost ucise în masă, nu au cunoscut o vânătoare de vrăjitoare. Exact izolarea le-a permis să nu trezească invidii și să nu devină victima intrigilor la distanță. Dar ce se întâmpla de fapt în haremuri, la ce duceau bârfele și intrigile e o altă poveste.

Ura și invidia pot fi mortale în anumite timpuri. Să ne gândim ce ar face o astfel de ființă nu doar în Evul mediu sau Renaștere, dar și în timpul epurărilor comuniste? Ce bilețele anonome ar trimite ea organelor de represiune! Și un sistem puternic patriarhal, obsedat de control, le-a lua în seamă. Femeia ar ajunge în pușcărie, gulag etc doar pentru că arată bine. Câte nu s-au întâmplat în timpul prigoanei staliniste în URSS, dar și în noile colonii europene! Cunosc cazuri de oameni reclamați de necunoscuți, pentru lucruri pe care nu le-au făcut, care au ajuns în pușcăriile comuniste. Dar există și cazuri în care invidia și ura față de o femeie sau gelozia față de ea au condus la tragedii. O poveste de la Europa Liberă, a unui grup de tineri evrei care ajunseseră în pușcăriile comuniste din cauza invidiei față de o frumoasă conațioanlă, Rebecca, mi-a rămas în minte. Întâlnirile culturale, pe care frumoasa Rebecca le organizau în casa ai, au stârnit invidii. Nu știm cui, probabil și femeilor și bărbaților. Și nu știm dacă și Rebecca a ajuns în gulagul comunist, dar nu era nevoie pentru asta ca viața ei să fie distrusă.

Despre invidia și ura, dar și intrigile țesute de aceste femei patriarhale, nu se prea vorbește decât în scenarii ieftine de telenovele. Un film în care se vorbește voalat, dar mai ales când e vorba de bărbați e ”Frumoasa venețiancă”. Dar istoria a fost marcată de acest fenomen care e cât se poate de actual.

Important e ca oamenii să se imunizeze față de aceste sentimente și acțiuni. Aceste femei trebuie să fie izolate, societatea trebuie să-și facă anticorpi contra lor. Și se pare că se poate...

Credem că vânătoarea de vrăjitoare a fost universală în lumea catolică și protestantă. Dar lucrurile nu stau așa. Câte vrăjitoare au fost arse în Marea Britanie? Una pe secol, spune cartea ”Book of General Ignorance” de John Lloyd și John Mitchinson. De ce? Pentru că judecătorii erau sceptici, încercau să se documenteze, să îmlăture acuzațiile, și doar în cazuri excepționale se ajungea la condamnare. Cei mai mulți oameni au fost achitați, iar cei condamnați (un sfert bărbați) au fost de cele mai multe ori spânzurați. Nu e de mirare că Anglia a devenit ceea ce a devenit în secolele următoare.

Femeile, mai ales, dar și societatea în general, trebuie să învețe să se apere de acest gen de femeie patriarhală. Mi s-a reproșat că în cartea mea ”70000 Years of Patriarchy...until the Radical Era” că nu vorbesc de femei reale. Acum o fac. Femeile pot fi cel mai mare dușman al lor. E vorba de femeile...patriarhale.

 

Continue Reading

Femei patriarhale. Monstruozitatea violului mental sau colonozirea mamei Rusia

 

Femeile patriarhale sunt cei mai mari și mai monstruoși trădători din istorie. Și ce e încă și mai tenebros, mai venit din cele mai mari adâncuri ale iadului, sunt motivele lor. Am cunoscut-o pe Nadia încercând s-o ajut, tocmai din feminism. Era genul de tipă prietenoasă, dar interesul calculat i se vedea din din toate gesturile, cum se spune, din satelit. Nu ar fi băgat în seamă și nu ar fi ajutat pe nimeni dacă persoana respectivă nu ar fi avut ceva să-i dea în schimb. De fapt nici nu ascundea asta, nici nu încerca să ascundă. Ai succes, ai relații, OK, dacă nu, imediat ce spui ceva ce i se părea nepotrivit sau de natură să o pună în dificultate, când își promova scrierile vădit conservatoare, imediat block! Pentru că Nadia este o bloggerita și influencer de succes. Sigur, eu nu făceam excepție, cum am constat apoi. M-a băgat în seamă, deși știa că sunt feministă, tocmai pentru că i s-a părut că sunt utilă la acel moment. Adică pentru relațiile mele feministe. Aș fi putut s-o promovez în mica mea comunitate, pe care am văzut apoi că o ura și o disprețuia fantastic.

Ce m-a șocat la ea era nu erau ideile retrograde, nici egoismul fățiș, de fapt disprețul față de ființa umană, ci faptul că totul era o tranzacție. O invitație în oraș nu era o invitație în oraș și atât. Nu, era ceva ascuns, o afacere cu termeni surpriză. Cu alte cuvinte, cine știe ce aveai de gând să-i ceri dacă o invitai în oraș sau o găzduiai la tine! Și ea nu voia să riște, să i se ceară ceva ce nu ar fi dorit să dea. Știu că am invitat-o s-o duc cu mașina de undeva, câțiva km. Reacția ei m-a lăsat cu gura căscată. S-a schimbat la față și a fugit la propriu de mine.

- Nu, nu vreau să rămân datoare! O să iau un taxi!

- Stai, eu duc pe oricine cu mașina. Nu m-am gândit să fac uber sau bolt. Asta se face.

De ce se temea? M-am gândit apoi că poate își imagina că eu i-aș fi invadat blogul foarte citit în medii conservatoare de care și lui Trump i-ar fi fost rușine cu ideile mele feministe. Dar asta e o simplă speculație. Poate era conștientă că fanii ei nu mi-ar fi citit articolele și nu mi-ar fi cumpărat cărțile nici măcar ca să mă înjure. Asta ar fi făcut și ea, cum avea să mărturisească apoi. Ce nu am înțeles atunci, și poate ea m-a ajutat să înțeleg, e de unde venea ura și disprețul față de feminism. Că despre asta e vorba aici.

Am auzit cândva ideea, după ce am văzut ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu inegalabilul Jack Nicholson, că personajul negativ, asistenta despotică, îngrozitor de conformistă, dar și crudă (duce la sinucidere un tânăr pacient) ar fi tipul femeii patriarhale, tradiționaliste, ajunsă în funcții de conducere, dispunând de viețile unor oameni. Aceste femei sunt tribale, nu contează decât ele și familiile lor, oricine altcineva e un mijloc. Prezența acestor femei în funcții și capacitatea lor de a influența societatea ar fi pentru unii misogini din politică, din trecut, motivul marginalizării femeilor. Aceste femei sunt îngrozitor de corupte. Și într-adevăr, exemplele din politică sunt destule. Dar atenție, nu toate femeile sunt așa. Femeile, să nu uităm, sunt mult mai variate între ele decât bărbații. Cromozomul X are multe gene, iar femeile au doi.

Sigur, și Nadia a declarat public cândva că femeile nu trebuie să aibă putere, că ea, într-o foamete, de exemplu, dacă ar avea resurse, nu le-ar împărți judicios, ci le-ar ascunde să-și hrănească progeniturile. De alții nu i-ar păsa.

Într-o zi, în timpul propagandei electorale din timpul alegerilor din 2024, am avut următoarea discuție. Era prost dispusă. Atunci nu am înțeles de ce.

- Lasă-le dracu de alegeri! mi-a spus. Ce îți faci probleme! Eu am problemele mele, nu mă interesează alegerile. Eu am copii, am mamă bătrână...

- Păi tocmai de-aia, trebuie să alegi cum trebuie!

- Nu aș vota pe cineva fără copii!

- Dar voteaz-o pe Șoșoacă! Ea are copii!

- Nu, ea are copii, dar e mamă denaturată. Dacă ar fi mamă adevărată, s-ar ocupa de copii, nu de politică.

Nu mai înțelegeam nimic. Ajunsesem la un raționament circular. Dacă n-ai copii, nu inspiri încredere, dacă ai, cum te mai ocupi de politică?
- Dar copiii ei sunt mari. Ar trebui să-i dădăcească toată viața?

- Da, uite, eu am mari probleme cu copiii mei. Fata mea plătește chirie, mama mea e bolnavă.

Știam că fiica ei, abia intrată la facultate, avea serviciu. Obținut de ea, cu pile, sigur. Fără pic de experiență și probabil nici mari competențe, avea un salariu decent la o firmă privată. Cum a recunoscut, grației relațiilor mamei.

Ei i se cuvenea tot, numai problemele ei contau. Restul puteau să moară, puteau să se zbată oricât. Și nu se sfia chiar să declare asta. Pentru că oricum principiile nu au nicio valoare, oricum lumea nu e dreaptă. Ceea ce e normal.

- Nu am încredere în oamenii fără copii, și nu aș vota un politician cu care nu aș putea să-mi las copiii.

Mi-am adus aminte de faptul că istoria arată că exact lipsa copiilor, a unor legături de familie puternice, e un punct în plus când e vorba de funcții publice. O persoană fără copii poate să fie mai puțin coruptă. Ăsta e motivul pentru care celibatul a fost impus preoților catolici la un moment dat.

-Tu nu știi ce înseamnă să ai copii. Ce responsabilitate e!

Din nou, orice ar face o femeie, mai ales, nu se compară cu copiii. Nu ai copii, nu știi ce înseamnă responsabilitatea.

- Stai liniștită, știu ce înseamnă să ai grijă de oameni, chiar de copii, fără a fi ieșit din vaginul meu. (Și fără a fi produși prin viol și bătaie, cu un donator abuzator, cum era cazul ei). Eu știu ce înseamnă să vrei să faci bine unui copil și să nu poți, pentru că juridic nu ai dreptul s-o faci.

- Vezi, nu ești mamă! Eu aș fi ucis mama copilului imediat ca să-l salvez. Te-aș ucide imediat și fără regrete pentru copiii mei!

La faza asta nu știam ce să mai zic. Cum îi lasă societatea pe mână niște copii acestei psihopate? Să-i educe ea...

Am simțit ura față de cei care nu au copii, de femeile care de fapt au timp să existe, să se ocupe de ele, de politică, de cetate, să aibă idealuri, dorințe pentru ele. Dar cea mai mare ură o avea pentru lesbiene. E ceva tipic patriarhal. Lesbienele cel puțin, dacă nu au mare ghinion, nu sunt violate.

- Nu e mare lucru să ai copii în ziua de azi. Și lesbienele au. Și reușesc să-i crească singure sau cu partenerele lor, dacă au, am spus.

- Scârbele alea! Să moară, să ajungă la abator, că nu vreau să le plătească copiii mei pensie!

Era inutil să-i spun că lesbienele au plătit școala copiilor ei. Și ele oricum au contribuții la pensie.

Ura față de lesbiene e de-a dreptul transparentă. Am auzit-o întrebând-o pe una dacă ea crede că discriminarea ei e mai gravă decât lipsurile unei femei cu copii. A fi lesbiană era despre sex, despre ea însăși, despre viața personală, pe când a fi mamă era doar despre datorie. A fi mamă era a rezolva probleme, lipsuri, a evita o pedeapsă, pe când a fi lesbiană însemna a avea o recompensă. Iar femeile patriarhale urăsc recompensele de la viață pentru alte femei. Pentru că ele nu pot simți așa ceva, nu pot primi așa ceva.

Probabil simțind cât de șocată eram, mi-a spus prietenește. Deși era clar de acum că mă urăște.

- Învață să înțelegi că lumea e rea, natura e rea, asta e biologia, nu e nimic bun. Eu îmi învăț copiii să știe cât de rea e lumea. Scopul în viață e să ai copii și să-i educi. Nimic altceva nu contează.
- Dar dacă lumea e rea, și orice altceva nu contează, atunci cum aduci copii în lumea asta? Ce șanse au ei de supraviețuire într-o lume rea? Dacă soarta lor e să fie otrăviți de poluare sau să fie uciși de un război sau de un dictator cu decizii arbitrare? Bunicii tăi au fost în Siberia.

- Au fost, dar a trecut. Asta e istoria, nu ai de unde să știi ce urmează. Poate asta trebuia să se întâmple. Poate dacă nu se întâmpla, ar fi fost și mai rău.
- Ce putea să fie mai rău?

- Uite, eu, copil de văduvă, în comunism am învățat carte, am fost la facultate.

- Văduvă? Mama ta avea facultate ea însăși. E normal ca o femeie cu facultate să aibă cu ce să crească copiii și să-i dea la facultate ea însăși, chiar dacă era divorțată.

Am simțit atunci în ea, în ființa ei intimă, monstruozitatea unei lumi fără zâmbet, unei lumi dure, în care și idealurile naziste par calde și umane. O lume în care femeile nu sunt decât mame și lucrătoare. O lume în care orgasmul și pasiunea sexuală nu există, sunt păcate grave. E normal ca această femeie să fie, cum se spune ”fiartă” pe orice chestie patriarhală, de la psihanaliză până la sociobiologie.

- Cum să citesc porcăriile ei? a spus când i-am vorbit de o autoare lesbiană, feministă radicală. Eu nu l-am terminat pe Shakespeare, cum se spune. De ce aș citi ce scrie proasta aia?

De fapt Mircea Badea, un jurnalist controversat, foarte critic altminteri, dar care nu își ascunde servilismul față de un securist devenit mogul media, a scos această expresie.

Discuția cu ea a fost una dintre cele mai interesate din viața ei. În nimic din ceea ce scrie nu s-a exprimat mai bine pe ea însăși decât în ceea ce mi-a spus în acea zi.

Mi-am adus aminte de scrierile lui Isaiah Berlin care vorbeau de lipsa oricăror idei de bine în istorie, idee ”furată” de la autorii ruși, din care citează masiv în eseurile lui. Nu există soluții, nu știi ce e bine. Asta pare să spună Tolstoi în ”Război și pace”. Tolstoi care era anarhist, dar care își întemeiase cea mai tradițională familie, cu o femeie mai tânără cu 17 ani, pe care a transformat-o într-o servitoare-secretară.. Deși anarhist și căutător al binelui în societate, avea o mare nostalgie și apreciere față de reprezentanții vechii Rusii, acei mujici murdari și brutali. Ei, așa inculți, cunoșteau adevărul mai bine decât feministele educate și pline de idealuri, cum se vede din ”Sonata Kreuzer”. (ceea ce observă Andrea Dworkin în ”Woman Hate”). Am înțeles atunci multe. Asta e cultura rusă. O lume în care ahuzul e omniprezent, unde nu poți face predicții despre o eventuală salvare pentru că abuzul e universal, vine din toate direcțiile. Relațiile sunt despre umilire și autoritate, despre putere și slăbiciune. Fiind astfel făcut, atent la oportunități aleatorii, ci nu la reguli generale, la soluții și formule, toți îți par naivi și te gândești cum să profiți de ei. Abuzul și faptul de a profita sunt arme utile în supraviețuire, nu lupta politică, socială, nu soluțiile economice, nu invențiile și inițiativa economică. Ce e interesant e că, dacă ajungi să vezi lumea așa, nu mai ai scăpare. Nu te poți adapta la o lume care măcar încearcă să fie morală. Am înțeles atunci și fascinația multor occidentali pentru Rusia. Un imperiu e un imperiu, ceva care te atrage prin forță, ceva care pare te a te proteja și a te face să te simți superior. E ceva cu adevărat patriarhal.

Am înțeles de ce unirea cu România nu e dorită decât de niște elite cultivate din Republica Moldova, educate în stil occidental. O tânără născută în Moldova, partea din dreapta Prutului, care e la România (eu consider moldovenii, moldoveni și atât, despărțiți de Stalin și Hitler) a spus că moldovenii de peste Prut disprețuiesc moldovenii din România și că oricum, și copiii acolo sunt mândri să nu fie români. ”Tatăl meu e rus”! spun unii cu mândrie. Puterea, chiar ahuzivă, e o valoare morală.

De atunci nu am mai vorbit cu ea. Până într-un moment când am văzut-o lingându-se pe rețelele de socializare cu unii care o bârfiseră îngrozitor. Dar oamenii ăia aveau relații, o puteau ajuta. E singurul lucru care contează. I-ar fi plăcut s-o ajut și eu, dar e clar că nu ar vrea să fie asociată cu mine. A pretextat că eu sunt agresivă, sperii oamenii. Ea considera că nu trebuie să fii agresiv fățiș, adică să exprimi păreri publice sincer, să iei atitudine, să ai o poziție ideologică, politică, asumată. Nu, asta nu se face. E agresiv. Oamenii nu au nevoie de așa ceva. Oamenii nu au nevoie de agresivitate. Sunt sătui. Cum să îl critici pe Ion Iliescu?

- Eu îl iubesc pe Ion Iliescu. Ce a făcut el atunci a fost ceva bun.

Nu am aflat și nu știu dacă voi afla vreodată ce a făcut bun Ion Iliescu.

Povestea ei era una dintre cele mai șocante pe care le-am auzit. Copiii ei erau concepuți prin viol și bătăi crunte. Se măritase cu soțul cu 9 clase, virgină, la 18 ani, pentru că o salvase de la riscul de a ajunge într-o bordel. El îl bătuse pe unul car încerca să o răpească de aproape îl ucisese și urma să intre în pușcărie. Ea se măritase cu el dintr-un fel de recunoștință. Nu-și punea problema să fie fericită. Pentru ea sentimentele, romantismul, nu existau. Nu-și pusese niciodată problema că trebuie să scape de acolo, că nenorocirea din viața ei era doar o etapă. Voia doar să gestioneze situația. La peste 10 ani de la căsătorie a vrut să aibă âncă un copil. Cu bărbatul care o bătea și viola crunt, care îi căra pumni în cap și o alerga cu cuțitul prin curte. Dar ca de obicei, nu îl ura pe el, ura alte femei, care erau de cele mai multe ori ”nebune”. Ele nu aveau probleme, erau nebune. Bloca orice femeie care părea feministă ”turbată”, isterică sau ceva de genul. Una îi spusese odată că ea ar fi stat la coada vacii dacă nu era UE-ul. Sigur, era o inepție, deși într-o țară coruptă sărăcia se adâncește, iar oamenii nu mai fac artă, literatură, nu mai scriu. Cine mai cumpără altceva decât mâncare? Am trecut prin asta o dată. Dar accepta jigniri publice mult mai mari de la una care avea relații. Pentru că tot ce conta pentru ea era supraviețuirea ei, dar mai ales a copiilor.

Ce bine că nu toate femeile sunt așa! Dacă ar fi, lumea chiar ar fi fără speranță. Dar aceste femei mențin patriarhatul. Mi-am adus aminte de femeia din canal, ascunsă de frica naziștilor, care și-a ucis bebelușul nou-născut care plângea și i-ar fi pus pe toți refugiații din acel loc în pericol. Și mi-am amintit de un film frumos ”Aurora borealis”, despre o femeie care e violată încercând să fugă după al doilea război mondial de comuniști din Ungaria în Austria. Ea naște apoi o fetiță care clar era urmarea violului unor soldați sovietici. Când trebuie să predea sovieticilor copilul verișoarei ei, care murise, ca și tatăl copilului, ofițer sovietic, predă propria fiică și o crește pe a verișoarei. Femeile normale nu acceptă copiii violului și ai abuzului. Până ce și unele legi patriarhale acceptă avortul în caz de viol. Dar pentru unele femei copiii, chiar și proveniți din viol sunt tot ce au, unica sursă de putere într-o lume în care cred că sunt nimic.

 

Continue Reading

Femei patriarhale. Feminista radicală...tradiționalistă

Li s-a reproșat adesea feministelor radicale că ar fi tradiționaliste. De către necunoscători, de către stângiștii superficiali și misogini, care oricum nu știu nimic despre feminismul radical și despre problemele reale ale femeilor. Nu ești de acord cu faptul că femeile nu pot avea un cromozom Y sau penis, gata, ești tradiționalistă, aliată a dreptei, că asta zic și cei de dreapta. Dacă spui ceva ce spune și Puțin, de exemplu că zăpada e rece și udă (el clar știe foarte bine cum e zăpada), clar ești putinistă. La fel, dacă nu accepți un delir pe care conservatorii nu-l acceptă, clar ești conservatoare, tradiționalistă, ești cu rolurile de gen. E rol de gen să faci orice, cu oricine, mai ales cu alte femei, cum zice feminismul radical pe bune. Dar ei nu gândesc atât de subtil, pentru că drepturile, sentimentele femeilor, sunt ceva foarte subtil.

Femeile în patriarhat sunt trădate de toată lumea, inclusiv de alte femei. Pentru că pentru femeile patriarhale (și astea sunt majoritatea), femeile sunt inferioare. E aproape la fel de lipsit de importanță pentru femei ca și pentru bărbați să trădezi o femeie, să o lași să aștepte, chiar să nu-i citești mesajele. Pentru că femeile sunt lipsite de importanță, sunt cetățeni de rangul doi. Lucrurile se schimbă un pic dacă femeia are putere. Într-o societate patriarhală, femeile învață ierarhiile bărbaților. Și trăiește după ele. Abuzează și devalorizează femeile fără regrete. Femeile nu au puterea, ce pot să-ți facă? În schimb, atenția unui bărbat e neprețuită. El e superior. Dacă îți face marele serviciu de a avea o relație cu tine sau, și mai tare, a se căsători cu tine, devine zeul tău.

Și totuși, nu despre acele femei vorbim acum. Sau nu cele care gândesc așa ceva pe față. Nu, vorbim despre o specie rară: femeile care se declară feministe radicale, dar se poartă și simt exact ca niște femei patriarhale standard. Până la urmă. Ele mint, manipulează, înșeală...alte femei, mai ales alte feministe, suficient de naive încât să le creadă.

Există feministe (femei) care se declară radicale, dar care cred în cultul trans. Am întâlnit așa ceva. Nu despre ele e vorba. Dar există femei care se declară feministe radicale, dar sunt măritate, au copii și de fapt exercită roluri tradiționale de gen. Mai mult, le recomandă și altora. Căsătoria e o soluție pentru a nu fi abuzată într-o relație. Ce???? Păi căsătoria așa a fost gândită, să ofere și un fel de protecție față de abuzurile... dinafară. Stăpânul își proteja sclavii. Vasalul era protejat de senior în Evul mediu. Dar cu ce preț? În loc să spună că vor o societate în care libertatea sexuală să fie sigură și plăcută pentru femei, ele vor să readucă pe scenă și să valorizeze instituțiile patriarhale.

Această specie de femei e tot o subspecie patriarhală. Ce le atrage pe ele la feminismul radical sunt de fapt analizele marxiste. Dar nu legate de femei, de femei ca clasă socială, exploatată, ci de alte clase, mai ales cu implicații economice. E ura față de cei cu bani și cei cu inițiativă, adică de bani din inițiativă, din antreprenoriat. De fapt vor tot exploatare, dar altfel. Și exploatarea altor femei. Că femeile trebuie să fie solidare, ceea ce e absolut esențial, dar solidaritatea pentru această specie înseamnă ca alte femei să le ajute și promoveze pe ele, ca ele să beneficieze gratis de munca și ideile altor femei. Ca apoi să se întoarcă la soții și copiii lor. Că da, ele sunt măritate și au numele soților de foarte multe ori. Cam cum voiau și liderii bolșevici. Solidaritatea muncitorilor să muncească pentru întregul popor, de fapt pentru o elita impenetrabilă, de tip feudal.

Această specie de femei patriarhale este parazită a feminismului, în special a feminismului radical. Victimele lor sunt feministele radicale, care le cred (cum poți crede că e feministă radicală o femeie care e măritată și are numele soțului?) uneori dintr-o disperare de a găsi femei ca ele într-o lume îngrozitoare.

Zilele trecute, după ce guvernul Bolojan a venit cu măsurile de austeritate și cu toate problemele care decurg de aici, o astfel de așa-zsă feministă radicală se plângea de lipsa de solidaritate a femeilor cu mamele. Chipurile feministele academice sunt privilegiate și ele nu înțeleg mamele cărora li s-au tăiat sporurile. Mai mult, feministele chipurile nu acceptă maternitatea și dă un citat cu niște idei aberante despre motivele pentru care feministele nu ar accepta maternitatea. Că e vorba de sânge, de lipsă de putere și dependența pe care le aduce maternitatea, de aspecte biologice descrise la nivel de Biblie. De fapt maternitatea, nașterea, nu e despre un spectacol cu sânge și secreții, e cu mult mai mult, cu multe lucruri despre care nu se vorbește. Nașterea și maternitatea sunt cu dinți pierduți, creier cețos, care devine mai predispus la demență, cu mușchi abdominali distruși, cu perineu distrus și incontinență urinară și chiar cu psihoză postnatală din care nu-ți mai revii niciodată. Maternitatea nu e ceva ce poți pretinde cuiva, mai ales în necunoștință de cauză. Dacă unei femei i se implantează un embrion și e silită să treacă fără voia ei prin sarcină, naștere, alăptare și dependența unui copil de ea (nu zic mai mulți) persoana care ar face așa ceva ar putea primi închisoare pe viață și ar apărea la știrile din toată lumea. Dar dacă o femeie e violată și trece prin așa ceva, în multe țări nu are dreptul nici măcar să avorteze. De asemenea, dacă un politician impune unei femei să treacă prin așa ceva doar pentru că a făcut sex, clar nu cu intenția de a procrea, oamenilor li se pare ceva normal. E absolut normal să rămâi gravidă, să naști, să faci copii, să-i crești, mai mult sau mai puțin singură și să-ți distrugi viața.

Că feministele din mediu academic nu sunt feministe e real. Lor le pasă de granturile obținute pentru feminism, nu de femei. Dar o feministă adevărată nu are cum să accepte sarcina și nașterea în forma asta, și mai ales în societatea asta. Dar dacă luăm în seamă și faptul că femeile concep, rămân gravide și nasc în cadrul unor relațiile patriarhale, de fapt nasc și rămân gravide prin viol, te gândești că logic ar fi ca prioritățile feministelor să fie relații în urma cărora apar copiii. Maternitate se cheamă și dacă femeia rămâne gravidă după ce a fost bătută și violată de partenerul cu care stă ca să aibă casă și masă. Că măsurile guvernului sunt aberante, e real. Dar e ca și cum am vorbi despre un porc care s-a mai tăvălit o dată prin noroiul în care era și bălegar. Prioritatea ar fi ca acele femei să fie libere sexual, ca ele să aibă o viață sexuală reală. Și să nu fie implicate în relații de supraviețuire. Adică relații patriarhale. Femeile trebuie să fie susținute să-și aleagă în cunoștință de cauză relațiile, conceperea unui copil, maternitatea.
O altă prioritate ar fi ca sarcina și nașterea să nu mai fie ce sunt. E o problemă de medicină...feministă. Nașterile în laborator ar fi una dintre soluții.

Și ajungem și la problema solidarității. Respectiva femeie e una despre care foștii colaboratori (mai multe foste colaboratoare) nu mai vor să audă. Tot ce spun e că ea ”nu face nimic decât în interesul ei”. De fapt profită de cine poate, mai ales de femei, pentru avantajele ei. Nu vede altceva decât avantajul ei academic și material. ȘI ca orice marxistă e extrem de interesată de material. Adică tu dai țeapă altor femei și feministe și vrei solidaritate feminină. Cu tine! Ce glumă bună! Despre mine a spus cuiva, o altă victimă, feministă radicală pe bune, atunci când a întrebat-o dacă mă cunoaște:

- Da, o cunosc! O nebună! A scris nu știu ce carte și apoi m-a anunțat cu mesajul: ”luați-mi cartea!”

Era vorba de cartea mea feministă radicală. Deci așa se manifestă ”solidaritatea” ei feminină. O feministă radicală care își face publicitatea unei cărți e ”o nebună care zice: luați-mi cartea”. Atunci despre ce fel de solidaritate vorbim?

De notat că ea nu era nicio operă, doar pile care au ajutat-o, ca și pe colegele ei, pe care le critică, să ajungă în mediul academic.

Și tradiționalismul nu se oprește aici. Ea are aceeași atitudine față de soț ca și o femeie care se vrea dna doctor, dna colonel, ea nefiind nici doctor, nici colonel. Într-o discuție în care o femeie vorbea despre un domeniu de activitatea cu care ea nu avea vreo tangență, a găsit să precizeze că soțul ei se pricepe la așa ceva. Se citea invidia față de acea femeie în ochii ei, iar ideea cu soțul priceput a venit ca o salvare a neputinței și ignoranței ei. Sigur, soțul nu se pricepea, era vorba doar de o legătură îndepărtată cu acel domeniu.

Feministele radicale trebuie să fie solidare, și trebuie să ajute alte femei. Dar în niciun caz cu asemenea paraziți profitori. Le ajunge patriarhatul, nu au nevoie și de soțiile privilegiaților patriarhatului, ca să le exploateze și ele.

 

Continue Reading

Moralitatea în patriarhat nu există, o societate bună patriarhală e imposibilă

 

Iisus nu avea cum să creeze o lume morală. Nici Budha, nici Mahomed. Niciun lider patriarhal nu poate face asta. Pentru că patriarhatul e imoral prin el însuși. Un sistem patriarhal are imoralitatea inclusă. Are exploatarea și crima, nedreptatea. Cum spunea autoarea feministă radicală Bev Jo despre o femeie care, sub influența cultului trans, voia să devină bărbat, ”ce crezi că fac bărbații și tu nu poți? Ei ucid, violează, torurează. Asta e ceea ce știu ei să facă”.

Patriarhatul nu poate fi moral. Pentru că se bazează pe ceva profund imoral și profund nenatural: pe sclavia femelelor unei specii. Când la orice specie, femelele și puii reprezintă nucleul societății. Masculii pot fi sau nu acceptați. De cele mai multe ori sunt alungați, ca la albine, dar nu numai. Și mamiferele alungă masculii. Femelele își alungă fiii. La unele primate, ca la cimpanzei și bonobo, acest lucru nu se întâmplă. Dar asta se poate pune exact pe forța și influența femelelor care aleg să-și apere puii masculi. Fiii lor nu pleacă din grup pentru că, fără protecția mamelor, ar fi uciși.

Patriarhatul e o societate a bărbaților în care femeile sunt sclave. Ele sunt folosite ca mașini de făcut copii, aparate de uz casnic și jucării sexuale. Valorile patriahatului nu sunt bunătatea, empatia, sensibilitatea, raționalitatea (doar raționalitatea în sens psihopatic e ridicată la rangul de virtute, adică lipsa de sentimente, alegerea rece). Patriarhatul valorizează lupta, eroismul, uciderea, curajul în luptă, loialitatea față de lider. Valorile astea nu doar că sunt inutile pentru indivizi și societate, dar sunt chiar nocive.

O societate nu poate fi morală cu asemenea valori. Nu poate fi nici dreaptă, nici plăcută pentru locuitorii ei. A spus ceva Kant despre patriarhat? Probabil nu cunoștea termenul. Răul făcut femeilor, sclavia lor, era trecut cu vederea. Asta era considerată, până și de Marx, considerată ordinea naturală a lucrurilor. Lucrătorii erau exploatați, dar activitatea neplătită a femeilor era ceva natural, care izvora din natură, ca ploaia.

Patriarthatul se bazează pe ierarhiile masculine, pe nevoile masculine de dominare pe baza forței. Aceste ierarhiile de tip masculin există și la alte primate. Ești de succes dacă ești puternic, dacă ești un mascul puternic și influent. Dar la cimpanzei societatea e mai bună pentru că și femelele, cele în vârstă, au o poziție importantă, imediat după masculii dominanți. Societatea umană ar fi mai bună dacă ar fi ca la cimpanzei, nu zic de bonobo.

Ierarhia dintre masculi se stabilește pe forță și prestigiu, care nu are legătură cu binele social. Rar, bărbații se laudă cu salvarea femeilor. Pentru că salvarea nu le stă în fire. Lor nu le pasă de oameni, de femei mai ales. Pe când la femei, a salva alți oameni, în special membri ai familiei, face parte din viața de zi cu zi. Dar orice face un bărbat e apreciat, orice face o femeie e ceva normal, de la sine înțeles.

Bărbații se nasc cu imoralitatea în sânge. Dorințele lor sunt nocive și imorale pentru întreaga societate. Interesele lor nu se potrivesc cu cele ale altora. Ei trebuie să facă rău, să distrugă, pentru a se simți bine, pentru a se simți de succes. Reușita unui bărbat e antisocială. Sexualitatea lui e imorală. Afară de faptul când nu funcționează decât ca o jucărie sexuală pentru femei. Filmul ”Biete creaturi” cu Emma Stone, conține la un moment dat remaca ”sexualitatea bărbaților e imorală”. Nimic mai adevărat!

Puterea bărbaților în societate e nocivă. Interacțiunile dintre ei, ierarhiile lor sunt nocive. Ierarhiile lor se stabilesc, cum am zis, pe forță. Pe când ierarhiile femelelor, pe vârstă, deci prestigiu. Masculii nu au evoluat pentru a trăi în societate, pentru asta trebuie să fie întrunite condiții speciale, discutate altundeva. Atunci ei arată, se poartă și fac ceea ce fac femelele. Cuplurile monogame din lumea animală arată asta. Porumbeii, lupii, chiar gibonii, seamănă între ei, când e vorba de sex, dimorfismul sexual e redus. Dar de obicei masculii au evoluat pentru a nu trăi în societate. Au evoluat pentru a atrage atenția de la distanță, cum sunt păunii, prin felul cum arată, prin felul cum se poartă (unele păsări cântătoare) sau prin forța lor. Aici selecția nu e făcută neapărat de femele, ci ei se selectează unul pe altul prin concurența dintre ei. Doar cei mai puternici au acces la societatea femelelor. Și pentru scurt timp. Cum nu le mai convine, ele, în clanurile lor matrilineale (fiind surori sau verișoare) îi alungă. Ca la babuini, de exemplu. Dar masculii nu au evoluat în general pentru a fi în societate. Pe când femelele sunt societatea. Să vedem ce se întâmplă la elefanți, unde societatea e formată din femele și pui, condusă de o matriarhă în vârstă. Masculii nici nu pot să comunice, adică, în limbaj omenesc, nici nu pot să vorbească. Și la om se vede o diferență între abilitățile lingvistce ale sexelor.

Masculii au evoluat să etaleze talente sau să fie cât se poate de agresivi și violenți ca să-și îndepărteze rivalii. Ei nu au evoluat să aibă grijă de femele și pui decât la puține specii. Cum se vede și la om, foarte mulți masculi nu pot trăi în societate. Sunt, cum se spune, antisociali. Unii dintre ei comit infracțiuni grave, ei intră adesea în pușcărie, unde continuă să revină de-a lungul întregii vieți. Într-un documentar despre viața din pușcăriile americane, apărea un bărbat care era individ alfa în pușcărie. Gardienii spuneau că se va întoarce. În pușcărie e cineva, are o poziție, în libertate nu valorează nimic. Dacă era cimpanzeu, acel individ ar fi fost de succes. La om, cum se observă istoric, orice societate mai civilizată vine la pachet cu ”efeminarea” bărbaților.

Asta e de fapt ceea ce femeile ar alege, mai ales când devin conștiente de alegerile lor. Femeile mature vor bărbați sensibili, empatici, care contribuie la bunăstarea familiei nu doar prin alocarea resurselor, care să nu fie violenți sau geloși. Probabil în acest sens se vede ceea ce Darwin numea ”selecție sexuală”. Din păcate, competiția dintre masculi, în condiții grele, a dus la o altfel de selecție, făcută de masculi. Cei mai slabi erau îndepărtați, cei mai puternici rămâneau în apropierea femelelor și a puilor. Partea bună e că femeile nu se împerecheau întotdeauna cu acești masculi. Dădeau șanse masculilor tineri, marginalizați. Probabil dacă selecția sexuală făcută de femei va continua mii și milioane de ani, bărbații vor fi și mai efeminați, mai apți de a trăi în societate. Adică ceea ce îi va diferenția de femei vor fi organele sexuale. Femeile preferă și bărbații fini, care arată cum se spune ”efeminați”. Deși termenul e impropriu. Mai precis ar fi neoteni, nu foarte masculinizați.

Deci, în realitate, bărbații se nasc plini de păcate. Binele și succesul lor e răul social, în special al femeilor. Atunci de ce valorile lor, asociate unui sistem criminal, numit patriarhat, să fie cele impuse în societate? O societate va putea deveni morală când femeile vor fi adevărat libere și când cultura va fi curățată de patriarhat.

Iisus, Ioshua adică, ar fi încercat, conform tradiției, să creeze cea mai bună societatea, cu fraternitate și amabilitate între oameni. Budha, cu secole înainte, ar fi încercat același lucru. Bineînțeles, ceea ce voiau ei era imposibil. Nu ziceau nimic de femei, de crima patriarhatului. În acele timpuri, cu câteva decenii înainte de Ioshua, o regină din dinastia Ptolemeilor, părtașă la toate crimele fraticide și soricide inerente luptei pentru putere (cel puțin conform surselor romane), Cleopatra, ar fi inspirat dezvolarea cultului lui Isis, apoi al sfintei Maria, conform autoarei cărții ”Când femeile stăpâneau lumea”, Kara Conney. Și domnia Cleopatrei, personaj clar real, e milenară.

Societatea nu poate fi mai bună dacă patriarhatul se menține, adevăr de care și liderul kurd Abdulak Ocalan, condamnat la moarte în Turcia, e conștient. Comunitatea Rojava a fost inspirată de această idee.

Continue Reading

Emanciparea femeilor de patriarhat. Femeia mereu pe primul plan. E posibil?

E de mirare acum, la peste un secol de când femeile din Occident au început să obțină dreptul de vot, cât de multe femei rămân în relații abuzive, sunt ucise de parteneri sau chiar acceptă în continuare să se implice în relații heterosexuale de tip patriarhal. Li se reproșează femeilor că nu sunt suficient de puternice, că nu aleg să plece din relații, că nu se pun pe primul plan. Asta se face în primul rând de femei tinere, cumva privelegiate, care nu cunosc adevărata față a patriarhatului, care înseamnă pentru cele mai multe femei, alegeri imposibile sau lipsa oricărei alegeri. ”Alegerea Sophiei” e despre alegerile oricărei femei, cu mici excepții, în patriarhat. Numai ce se vehiculează ca o alegere facilă, alegerea între familie și carieră, e de fapt ceva ce nu ai putea să pui un bărbat să aleagă. Adică vrei să exiști în societate, să fii liberă și să nu mori de foame sau să te reproduci. Niciunei femele de altă specie nu ai putea să-i ceri așa ceva. O femelă de altă specie, dacă nu ai castra-o înainte, ar deveni foarte agresivă dacă nu ar avea acces la reproducere, chiar dacă ar avea hrană, adăpost, chiar afecțiune. Există anecdota cu lupoaica domesticită care a ajuns să atace oamenii. S-a spus că lupul, orice ar fi, rămâne o fiară. Amănuntul era că nu fusese lăsată să se reproducă. Lupoaica se comportase absolut normal, datî fiind situația ei. Dar pentru o femeie nu e ceva normal. O femeie nu poate să aleagă. Ea trebuie să devină sclavă pentru a se reproduce, pentru a-și exercita instinctul de reproducere. Pentru că bărbații în patriarhat, chiar dacă nu mai vând femeile de la unul la altul, au învățat că rolul unei femei în familie trebuie să fie de sclavă. Dacă ea nu renunță la libertatea ei de bună-voie, ea nu poate fi soție. Până la urmă e logic. Mai nou, femeile înțeleg că rolul unui bărbat în viața unei femei e doar acela de donator de spermă, eventual de orgasme, dar pentru scurt timp. Femeile africane au cel mai bine întipărit în cap acest adevăr și se comportă în consecință. Mai nou, din ce în ce mai multe occidentale adoptă acest model.

În Belgia se spune că bărbații și femeile nu sunt făcuți să stea împreună. E corect, nu altfel decât cu renunțarea la umanitate a femeii, după modelul patriarhal. Acest model a mers doar când femeile nu aveau niciun drept. În Biblie încă se vorbește de femei care erau prostituate, locuiau împreună și-și creșteau singure copiii. Poate că nici nu erau chiar prostituate, dar așa erau considerate femeile fără bărbat. Printre legile lui Moise e interzicerea fiicelor lui Israel să fie prostituate. Toate trebuie să se măritate. Adică să intre în sclavie. Dacă nu erau sclave, adică sub protecția unui bărbat, erau foarte vulnerabile. Într-o societate violentă, patriarhală, ele puteau fi jefuite, violate sau ucise oricând. Aveau oare atunci mai multe șanse de a supraviețui dacă erau măritate? Evenimentele recente, cu grupuri de femei și bărbați deținuți trimiși în Australia în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, arată că da. Un viol în masă avea loc când se ajungea la destinație, iar femeile necăsătorite (fără protector) erau victime sigure.

Dar, odată ce femeile au acces la un pic de autonomie, adică la posibilitatea de a-și gestiona singure averea, ele încep să profite. Pe timpul romanilor, o lege care avea drept scop prevenirea acumulării de averi foarte mari de către unii bărbați, dădea femeilor șansa de a moșteni averea și de a o gestiona singure. Sigur că ele au profitat imediat. Deși cum Simone de Beauvoir le critica în ”Al doilea sex” nu au ajuns decât de a profita de drepturi negative, ele au început să se bucure de libertate sexuală, de posibilitatea de a-și alege singure soții. Pentru femeile cu avere lumea se schimbase. Avem cu ele imagini de la piscină îmbrăcate în costume de baie identice cu cele moderne, nu cu cele din secolul al XIX-lea. Mai puțin se știe că pe timpul Imperiului Roman, cum era previzibil, femeile aveau voie să practice unele meserii masculine. Nu doar că puteau ajunge în administrație, dar puteau exercite meseria de medic. Chiar contemporanii se plângeau că prea puține femei erau medici, când calea spre această profesie le era deschisă (conform Jerome Carcopino, Viașa cotidiană în Roma la apogeul imperiului”). De ce se întâmpla asta? Pentru că femeile bogate puteau studia, iar cele mai multe nu erau obligate, alegeau să ducă o viață liniștită, de lux și plăcere. Acum nu s-ar întâmpla la fel? Deși acum există mult mai multă presiune socială pentru ca femeile să lucreze.

Dar, deși unele căi erau deschise (parțial, pentru că femeile în continuare nu puteau face politică, avea funcții publice, ca senator, consul, împărat), ele erau doar pentru femeile bogate. Cele sărace nu aveau dreptul nici la viață. Cum spune tot Jerome Carcopino, (”Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului”) se pare că mai multe fete erau ucise la naștere decât băieți, pentru că erau mai puține fete orfane decât băieți.

Concluzia e că orice societate patriarhală, în care situația femeilor s-a relaxat un pic, acea relaxare era pentru unele categorii. Pentru cele mai multe, situația era foarte grea. Chiar dacă femeile din clasele inferioare, dar libere, cum ar fi în Grecia Antică, erau oarecum libere în sensul că puteau să meargă neînsoțite, să muncească în public, să vândă în piată, viața lor era epuizantă și plină de sacrificii. Așa cum este și acum viața femeilor care muncesc. Care trebuie să muncească, aș adăuga. Nu ne mirăm că implicarea lor politică este atât de redusă, că ele au o conștiință feministă atât de redusă. Ele nu au timp să se gândească la ele, ele nu au timp să citească, să dezbată. Și nici nu prea ar avea structuri s-o facă.

Dar ceea ce se puțin, ce se înțelege și mai puțin e că femeile nu sunt egale cu bărbații. Da, sunt superioare. Rolul lor în familie, în societate, nu e egal cu al bărbatului. Ele pot face și fac întotdeauna mai mult. Dacă femeile aleg cu bună știință, înhămându-se la mari eforturi și sacrificii, să-și facă familii singure, e un mare avantaj. Din păcate și ăsta e un privilegiu. Fac asta în Africa, unde femeile se ajută între ele, unde au plasă de siguranță. În Occident trebuie să aibă bani, poziție socială bună sau protecție socială. Pentru femeile sărace, fără educație, din țări occidentale fără protecție socială, ca România, această alegere e foarte dificilă.

Dar ele nu pot să renunțe la familia de origine. Acolo, mai ales în unele pături sociale, începe discriminarea femeilor. Acolo fetele sunt educate să muncească de la vârste fragede. Li se insuflă că ăsta e rolul lor. Asta se vede din cărțile scrise de femei musulmane imigrate în Occident, eventual născute acolo. Primii abuzatori sunt cei din familia de origine. Dincolo de relațiile patriarhale, exploatarea femeilor, autoritatea masculină paternă sau a altor rude de sex masculin, îngrădirii libertății de mișcare și de exprimare, există și influența mamelor. Mamele în patriarhat valorizează mai mult fiii. Fetele sunt discriminate față de frații lor. Frații pot face mult rău, uneori ajung să își violenteze sau chiar să-și ucidă mamele, dar ele îi preferă în continuare. Ei sunt ușor iertați. Frans de Waal spune că a văzut spărturi în solidaritatea feminină de la bonobo doar când femelele se băteau pentru fiii lor. A nu avea frați e un mare privilegiu. Fetele probabil cresc mai bine.

Reent o vecină în vârstă de 84 de ani, divorțată și fără copii, a murit subit. Am aflat când alți vecini și autoritățile căutau cu disperare aparținători în telefonul ei. Avea numere ale vecinilor, dar nu și numele fratelui ei, pe care ea îl ajutase în tinerețe să studieze. Regreta asta și le sfătuia pe alte tinere să nu procedeze la fel. Abia după câteva zile, fratele ei a fost găsit.

Din păcate, și în familiile occidentale, chiar dacă nu la același nivel, al patriarhatului adică, există abuzuri. Unele abuzurile pot fi chiar mai mari pe fondul consumului de alcool și droguri. Unele femei se mărită, se cuplează, ca să scape de acasă. Ele reușesc uneori să aibă mai multă influență în familia întemeiată de ele decât în familia de origine. Și în ciuda tuturor eforturilor și sacrificiilor, chiar o viață mai bună. Am spus că alegerile femeilor sunt imposibile.

Dar ce se întâmplă dacă fetele sunt educate la fel ca băieții? Dacă ele au posibilitatea să fie emancipate și sunt sprijinite să fie emancipate? Tot e foarte greu spre imposibil. Dacă ele își aleg partenerul de plăcere, încearcă să aibă o relație partenerială, în care amândoi să muncească, să facă lucruri în gospodărie, tot e greu. Pentru că bărbații nu pot și nu au cu ce să fie la nivelul femeilor. Ei nu pot să facă atâtea lucruri, să organizeze lucrurile atât de bine, să poarte atât de multe griji, să facă munca afectivă atât de bine. Ei nu rezistă la atâta stress și atâtea probleme câte sunt într-o familie. Ce se întâmplă dacă femeile aleg să nu se implice? Se cam prăbușesc lucrurile. Adică ori faci tu, ori nu se face nimic. Și uneori e vorba de decizii extrem de grele, pe care numai femeile, cu creierele lor ”unse” de estrogeni, le pot lua. Bărbații dau repede în primire, cum se spune, chiar dacă au intenții bune. Un bărbat bun și inteligent știe asta. Și atunci alege să contribuie material mai mult decât egal la gospodărie. Înainte, acum câteva decenii, bărbați din anumite categorii sociale alegeau să dea tot salariul soției. Era ceva just în condițiile date. Femeile administrează banii mai bine, fac alegerile mai puțin costisitoare, mai eficiente. Și chiar așa, aportul lor tot nu era egal. Și aici vorbim de bărbați buni, care erau și sunt rari.

Cu alte cuvinte, e imposibil să nu te implici ca femeie, dacă vrei ca lucrurile să nu se prăbușească, dacă vrei ca oamenii din jurul tău să nu sufere, să nu se ajungă la probleme grave economice, de sănătate, de educație. Deci e greu să te emancipezi în sensul de a te pune întotdeauna, în orice situație, pe primul plan. Dacă ai părinți sau rude bolnave, copii care trebuie educați, e foarte greu. Femeile nu fac lucruri pentru recompensă, nu întotdeauna, ci de cele mai multe ori din conștiință. Pentru că trebuie. Cum zice Charlotte Perkins Gilman în ”The Man-Made World; or, Our Andocentric Culture”, bărbații funcționează pe baza recompensei, nu femeile. Asta ar trebui să dea de gândit și biologilor.

Femeile sunt mai buni administratori în familie, dar și în societate. Care e prețul pentru faptul că ele nu au puterea, afară de una slabă, sporadică, de a susține patriarhatul? Vedem dezastrele umanitare, crimele și războaiele din jurul nostru.

Cu alte cuvinte, feminismul are multe de lucru în continuare, multe probleme de rezolvat. Și întâi de toate, multe de înțeles. Dacă o femeie reușește să se pună mereu pe primul plan înseamnă că e foarte privilegiată și nu poți cere asta oricui. Dar ar trebui măcar ca orice femeie să încerce să facă asta pentru ea însăși. ȘI societatea să evolueze în acest sens. 

 

Continue Reading

Patriarhatul ucide. Mereu și mereu

Vă mai aduceți aminte filmul ”Zorba Grecul”, filmul din 1964.. regizqt de Michael Cacoyannis, după romanul din 1946, scris de Nikos Kazantzakis? Cu inegalabilul Antony Quinn în rolul lui Zorba și cu Irene Papas în rolul văduvei? Ce vi s-a părut cel mai impresionant? Afară de asemănarea frapantă de mentalități dintre români și greci? Povestea din acel sat grecesc din Creta putea fi transferată într-unul românesc, schimbată perioadă (pentru că la noi venise comunismul în anii 60, iar afacerile nu mai erau libere), și totul părea absolut la fel. Imaginea cu femeile bătrâne care veneau râzând să devalizeze casa Bubbulinei, care tocmai murise, fără pic de empatie...Eterna procrastinare și lipsă de înțelegere a priorităților, hedonismul..Toate păreau românești. Dar era o excepție, în viziunea mea de atunci.

Când am văzut ”Zorba Grecul” eram adolescentă. Ce m-a șocat cel mai tare a fost ce s-a întâmplat cu văduva. Era o femeie tânără, văduvă, care era mereu hărțuită de un grup de tineri masculi. Unul dintre el o dorea pentru el. Ca pe amantă, bănuiesc. Dar văduva alege să aibă o aventură cu străinul venit după afaceri în sat. Nimic special. Numai că nu și dacă ai gândire patriarhală. Ambițiosul pretendent la favorurile văduvei, când află de aventura ei, se sinucide. Atunci nu am înțeles. Dar era vorba doar de ambiție. Cum a putut lui, bărbat valabil, să i se întâmple una ca asta? A fost o jignire incredibilă. Da, e șocant, dar oamenii au ambiții, gânduri diferite, priorități diferite. Fiecare e în felul lui. Și unii se pot sinucide pentru pretenții absurde.

Dar asta nu e tot. Ce e cel mai șocant e că nimeni nu-și pune problema că văduva era o ființă umană, că avea voie să aleagă, că avea propriile gusturi. Putea să-i placă un bărbat sau nu. Poate nu-ți convenea că nu te-a ales pe tine, poate te durea atât de mult încât ajungeai să te sinucizi. Dar asta nu însemna că oricine pe lumea asta putea să o învinuiască pe ea, pe văduvă, pe femeia care l-a ales pe altul. Nimeni, dacă nu are gândire patriarhală.

După ce prietenul lor se sinucide, flăcăii din sat, grupul patriarhal, cel pe care se bazează de fapt patriarhatul în istorie, începe s-o hărțuie, să se răzbune pe ea. Încearcă s-o pedepsească pentru moartea prietenului lor. În încăierare, văduva e înjunghiată chiar de tatăl celui care s-a sinucis. Incredibil! Nu se vede dacă a ajuns în cele din urmă la pușcărie. Sau a fost ascuns de legi și autorități de legea tăcerii care apăra cutumele.

Deși mă consideram deja feministă, nu am înțeles mecanismul. Sexualitatea femeii, viața ei, aparținea comunității masculine, patriarhatului. Ea trebuia să aibă grijă ce face. Pentru că nu era liberă. Dar atunci am crezut că era ceva local, șocant, nu că asta e de fapt ceva general. În patriarhat femeile nu există pentru ele, ci pentru patriarhat. Ele sunt marfă, nu ființe umane. De aceea sunt ucise fetele care își compromit familile în țările musulmane. Dacă citiți ”Arsă de vie”, scrisă de Souad cu Marie-Therese Cunie, vedeți cum gândește lumea în aceste sisteme. În această carte autobiografică, o tânără din cis Iordania din anii 60 e stropită cu benzină și arsă pentru că rămăsese gravidă. Dar alte fete sunt ucise pentru mai puțin. Ce e interesant e că ele, dacă au noroc, ajung în spital. Acolo medicii se tem să le trateze. De ce? Pentru că și-ar pune în cap familiile lor.

Cu un mare noroc, protagonista din ”Arsă de vie” ajunge la spital, ajutată de vecini, nu de propria familie. De fapt cumnatul îi dăduse foc. Dar acolo nu e îngrijită, doar e spălată ca să nu mai miroase urât. Toți o privesc cu scărbă, fără pic de empatie. Dar ea e rezistentă, are șanse de supraviețuire. O activistă occidentală, elvețiancă de limbă franceză, suficient de norocoasă (dar și ghinionistă, pentru că era suspectată și de evrei și de palestinieni că e din tabăra adversă) să arate ca o localnică, cum multe femei din această parte a Europei, inclusiv România arată, a observat-o în spital. Femeia lucra de mult în Orientul Apropiat, salva copii cu boli grave, dar nu știa de fenomenul incinerării femeilor. Pentru că legea tăcerii funcționează perfect. Acolo mai erau și alte fete, vreo 2 sau 3, care ”căzuseră în foc”. Dar cele mai multe nu au avut norocul să supraviețuiască. Nici pe ele nu le îngrijea nimeni. Trebuia să moară. Activista occidentală reușește, cu mari intervenții, dar și cu complicitatea unui medic tânăr, să salveze fata care își povestește apoi viața. Cum? După mai multe drumuri în satul ei natal, îi conving părinții pentru care condamnarea ei la moarte nu era negociabilă, să lase străinii s-o ia după moarte, să nu o înmormânteze în sat. Adică negociază înmormântarea ei altundeva, dar nu tratamentul, nu șansa la viață. Astea sunt taboo. Interesantă e și atitudinea mamei, bătută și abuzată la rândul ei. Dar viața fetei ar aduce o anatemă asupra familiei, fiii ei ar avea de suferit. Te întrebi dacă ăștia sunt oameni. Dacă sunt părinți. Se pare că da. Mai mult sau mai puțin, cam așa se gândește despre fete și femei în patriarhat. Și în Occident, femeile erau ucise dacă erau vinovate de adulter. De ce? Andrea Dworkin spune că ele oricum nu mai erau utile. O femeie adulteră nu mai era bună de nimic. Trebuia ucisă.

În patriarhat femeia nu e ființă umană, e obiect. Că e mai puțin importantă decât o cămilă în unele locuri e clar. Ea are o utilitate, nu sentimente, nu dorințe prin ea însăși.

La câțiva ani după ce am văzut ”Zorba Grecul” am cunoscut o femeie, medic. Divorța și se pregătea pentru viața de femeie divorțată. Avea în jur de 40 de ani. Zâmbea și râdea, dar era îngrijorată pentru ce va urma. Știa că va fi hărțuită și șantajată. ”Ca femeie divorțată, mi s-a spus, trebuie să fii cu toți sau cu niciunul”. Cum? Ca în ”Zorba”? Se pare că da. Chiar dacă pe ea nu avea s-o ucidă unul, ca pe văduvă, dar avea să fie hărțuită și discriminată. Bărbații se pricep la lucruri din astea. Chiar dacă ea era medic, într-un mediu plin de femei. Dar șefii erau tot bărbați. Ei aveau în continuare pâinea și cuțitul. Șicanele pe care le putea păți erau nenumărate. Deci un medic de 40 de ani se temea pentru viitorul ei ca femei divorțată. Dacă unei doctorițe i se putea face viața amară, ne putem gândi la ce se putea întâmpla cu o infirmieră, asistentă, vânzătoare etc? Favorurile sexuale erau un fel de taxă de protecție. Ca să nu fie pretinse, femeia trebuia să fie scoasă din circuitul sexual. Dar nici asta ar fi putut să nu ajute. Bărbaților li se cuvenea. Ea nu exista ca ființă umană. Ea trebuia să plătească. Pentru ce? Că e femeie și nu are apărare. Bărbații se vâd superiori, iar când văd vulnerabilitatea femeilor, acționează.

Ce se poate face? Să li se arate că nu sunt deloc superiori. Poate chiar știu asta. Dar ei au patriarhatul, haitele criminale care îi susțin, de partea lor. Nu contează ce calități are femeia. E vulnerabilă, pentru că nu are susținerea patriarhatului. Nu există ca ființă umană.

Sigur, instituțiile statului care să apere femeile, dar mai ales solidaritatea feminină, ar ajuta. Feministele sunt cele care au schimbat situația femeilor. Adică solidaritatea feminină. Din păcate, ea e încă limitată. Ce s-a întâmplat cu Teodora Marcu? Povestea pare mult mai dureroasă decât arată. Teodora era o fată săracă din Moldova, abuzată la 14 de un infractor, Robert Lupu. Numai că Lupu, abuzator de femei, capătă o obsesie pentru ea. Nu e vorba de sentimente, e tot despre dinamica puterii. Probabil ea îi oferea acea vulnerabilitate care pe el îl făcea să se se simtă altfel, adică puternic. Îl făcea să viseze adică. Și la ce putea să viseze un individ ca el? La altfel de putere! Adică ea părea supusă fără ca să fie nevoie s-o terorizeze tot timpul. Dar asta nu înseamnă că nu o teroriza. Ea obținuse și ordin de protecție.

Teodora avea puține opțiuni. La vârsta la care trebuia încă să studieze, ea era măritată, avea un copil și era gravidă din nou. Avea un trecut de abuzuri, puțină educație, puțin sprijin din partea familiei. Nu avea bani. Se măritase probabil pentru supraviețuire. Se pare că și soțul o abuza. Probabil mai discuta și cu abuzatorul din trecut, pendulând între ei. Poate că obsesia lui Lupu pentru ea îi oferea un pic de încredere în ea ca să treacă peste jignirile, minimalizările și violența din prezent. Pentru că nu ne putem închipui că avea parte de un tratament exemplar de la soț. Viața ei era oricum terminată. Măritată la 23 de ani, cu doi copii, fără școală, să fim sincere...Bucuriile și visele în viața ei erau un lux.

Ce e șocant e că ea a fost blamată că ar mai fi vorbit cu agresorul, după ce avea ordin de protecție. Probabil a făcut-o, poate erau momente când și ce îi oferea el părea interesant. Vă imaginați viața ei, voi cei care o blamați? Și mai ales cele...Voi ar trebui să vă imaginați. Teodora nu avea nimic. Mai ales nu avea libertate. În patriarhat, pentru femeile vulnerabile ca ea, nu există libertate sexuală. Ce a adus așa-zisa civilizație femeilor? O pisică vagaboandă e mai liberă decât o femeie, la fel orice femelă de animal sălbatic, inclusiv cimpanzeu. Viața sexuală a unei femei, corpul ei, aparțin patriarhatului. Teodora avea nevoie de liniște, de susținere materială, de singurătate, pentru a-și pune ordine în viață, pentru a ști ce dorea ca femeie, pentru a fi cu un bărbat care să-i placă, pe care ea să-l aleagă. Cum poate cineva să spună despre ea că era ”de moravuri ușoare”? Femeile sărace sunt abuzate sexual. Asta e soarta lor cel mai adesea. Și tot ele sunt vinovate? De fapt ”vina” e devalorizarea lor. Sunt abuzate, nu mai valorează nimic. Și femeile se întrec în a le blama pentru a le scoate din circuit. Uite, era murdară, defectă! Eu nu sunt așa. În unele culturi patriarhale, femeile violate sunt părăsite, dacă nu chiar pedepsite. Violul le murdărește și le face inutile. Teodora asta era, o femeie violată.

Patriarhatul e criminal din toate punctele de vedere. El nu ar funcționa dacă nu ar distorsiona moralitatea. În loc să blamăm oprimarea feteleor și femeilor, noi blamăm victima. Așa cum marinarii nu aduceau femei pe nave pentru că aduceau ghinion. De fapt creau disensiuni pentru că nășteau rivalități. Cam asta crează și femeile vulnerabile, abuzate, ca Teodora. Când ești ținta abuzurilor, apare concurența. Vor mai mulți să te abuzeze, ca pe un obiect pe care îl doresc mai mulți.

Ar trebui să regretăm distrugerea vieții Teodorei. Dar oare aia era viață? E viață condamnarea la abuz? Lipsa libertății asupra propriului corp? Asupra propriului spirit? Există femei care cred că e bine că fetițele din unele țări foarte patriarhale ca Arabia Saudită sau India să nu se nască. Poate e mai bine și ca femeile sărace din Occident să nu se nască. Dar cel mai bine ar fi ca viața lor să se schimbe, să aibă șanse. Dar cui îi pasă de ele?

 

 

Continue Reading